Intoxicată de cuvinte: Inspirație în creion

Istoria unui creion

Salutare. Am și eu o istorie. Face-ți cunoștință cu mine. Mă numesc creionul Nr.2991 (mai ingenios cei de la fabrică nu au putut să mă numească). Aparent sînt un creion obișnuit, unul dintre cele zeci de miliarde de alte creioane din întreaga lume folosite drept rechizite școlare, doar că am descoperit în mine ceva mai mult decît să trag o linie dreaptă de-a lungul unei rigle cu care alții dinadins vor să mă cupleze, sau și mai rău, nu sînt eu pentru a face tot genul de caricaturi care pot fi ușor cicatrizate de dușmanul meu – radiera (în rol de strictă polițistă-profesoară care îmi șterge urmele mele prețioase și se crede mare regină a corecturii). Simt că menirea mea e alta decît cele indicate în instrucțiuni.

Recent mi-am descoperit un hobby - pictatul. Deși nu dispun de culori și nici de o gamă cromatică specifică (din păcate sau poate chiar din fericire) urma mea de culoarea unui gri nuanțat poate face minuni (astazi mi-am uitat modestia în penar). Pot fi pe alocuri aproape alb, apoi de un cenușiu prăfuit, pînă ajung chiar la culoarea negrului tăciune. Cu ce e mai rea paleta mea de nuanțe?

Îmi place să schițez oameni. Deși nu îmi ies perfect fețile (la acest capitol recunosc că încă mai am restanțe) totuși mă strădui să le dau acelor contururi o scurtă, mică, dar istorie.

Plimb siluetele feminine pe podium să-și etaleze stilul fiecăreia, iar cele masculine să demonstreze ce au mai bun la ei (la corp mă refeream).

De fapt, desenam de mai demult, încă de cînd eram mai nouț, cu mulți cm în urmă. Eram încă un novice la acet capitol, dar m-am gîndit pe la jumătate din existența mea de lemn și grafit că ar fi bine să reanimez acest hobby pierdut undeva pe foile albumelor de desen.

Iertați-mă voi, sau să mă ierte adevărații pictori (nici nu îndrăznesc să mă aliniez în rîndul lor, voi fi doar o simplă amatoare) dacă îndrăzneala mea a fost obraznică de a mă impune cu desenele mele neterminate, sau pe alocuri chiar schematice. De vină e timpul ce îmi tocește din grafit. Îmbătrînesc.

Ascuțitoarea – dușmanul numărul doi, în ruptul capului nu vrea sa mă lase întreg și nemilos tot îmi fură bucată cu bucată din mine, făcîndu-mă scund de tot, pînă nu voi ramîne decît un vraf de surcele.

În schimb, știu că cel puțin nu mi-am consumat existența mea în chip de creion în zadar și am lasat și eu o urmă în această lume (sună cam patetic dar...).

The end (la istorie, dar nu și la mine).

P.S. Contemplînd opera mea de artă să nu uitați să vă trimiteți critica în vacanță.