Cronici literare

Contrafort Nr.1-2, 2012Cronică la articolul „Un pumn dat morții, în plină figură (notedespre literatură)” de Mariana Codruț

Mă simt aidoma lui Cristofor Columb care a descoperit America, sau aidoma lui Arhimede care a excalamat „Eureke”, adică „am găsit!” cînd a făcut o descoperire în domeniul fizicii. M-ați întreba ce am eu în comun cu acești oameni cu renume în istorie? Simplu. Trăiesc aceeași senzatie de enutziasm în fața unei descoperiri. Nu, nu am inventat nimic din domeniul celor ce încă nu s-au descoperit (dar cred că nici nu e cazul, cum se spune: roata a fost deja inventată!) în schimb am găsit un articol, mai exact omul care a exprimat ceea ce de ani de zile spun eu celor ce copiază, în sensul direct al cuvîntului. Copiază orice, de la stilul ce pretinde a fi la moda, pînă la maniera de a vorbi și a se comporta, pe scurt felul de a fi ”cool”. Le spuneam și le voi spune: be orginal! будь самим собой, regăsește-ți propriul ego, nu fi copia fidelă a unei false realități aș invoca acest imperativ al propriei conștiințe în orice limbă numai să ajungă la destinație și să fie odată și odată pe înțelesul tuturor. Cel mai îngrijorător e că astfel de oameni care consideră că a păși pe calea care e verificată, pentru că l-a făcut-o și alții care au avut succes, e unica metodă de a deveni cineva în lume, sînt din ce în ce mai mulți. Eu le-aș spune mai degrabă ”ceva” în lume, căci seamănă mai curînd a fi kitschuri – obiecte produse în masă ce nu sînt decît copia adevăratei opere de artă.

Din păcate cu acest fenomen ne putem întîlni și în literatură. Mariana Codruț, în articolul intitluat „Un pumn dat morții, în plină figură (note despre literatură)” tratează cu vehemență acești oameni „care trăiesc din mimetism”, care „urmează cu fanatism tradiția”. Chiar le-a găsit o comparație reușită explorînd prin clasa primatelor: „ca o maimuţă, face numai ce fac alţii”.

Tot autoarea articolului spune de acești oameni care nu spun nimic din ce trăiesc singuri, ci spun doar de trăirile de ordin general, că sînt „oameni morți”. Într-adevăr ce putem spune despre oamenii care trăiesc cu viața altora, sau că sînt niște roboți, sau papagali sau că sînt morți și nu au ce spune nimic despre ei.

„Cînd un ins mort se apucă de scris, literatura pe care o aruncă pe piaţă e sintetică, adică una care nu are principii vitale, cum nu are nici mîncarea sintetică. Pentru că literatura poate fi, ca şi mîncarea, şi naturală, şi sintetică” ne spune autoarea ca o idee-nucleu a articolului în cauză din rubrica „Jurnalul unei țestoase” de pe paginile Contrafortului. „Literatura naturală” va fi, deci, făurită de un „om viu”. Un om viu după spusele autoarei e cel ce va pune în literatură: bucuria, suferinţa, teama, ura, iubire pe care le traiește el însuși, dar nu alții. După mine, ar fi ca și cum aș vorbi despre durerea unui orfan fără nici măcar sa trec prin mine chinurile lui. Nu zic nici că trebuie să mă fac și eu orfană ca să simt, dar că trebuie să trăiesc și să re-trăiesc cu personajul acela senzația de dor, tristețe, neliniște; să joc actorie, să mă simt în pielea lui, dar nu să vorbesc ca despre un proces cum ar fi să bei apă!

Un cititor delectat va observa cu ochiul liber artificialitatea din spatele personajului, va observa că autorul trișează. Mariana Codruț respinge și tehnica folosită ca scop în sine, acele „acrobaţiile făcute de unii cu spaţiul, timpul, (inter)tex­tualităţile” cum le spune autoarea. Compară apoi fenomeniul tahnicii cu un om cu „cu sistemul nervos sau, şi mai bine, cu maţele la vedere”. Ceea ce ar trebui să deducem e că ne interesează nu modul cum e facută cutare sau cutare lucrare, ci mai degrabă ce conține ea. Ar fi de parcă am lua o poezie de-a lui Eminescu și analizînd-o  nu am vorbi decît despre rime, picioare metrice și alte elemente compoziționale (deși și ele merită atenție) și nimic despre profunditatea și esența conținutului. Atunci de ce ne-ar mai trebui mesaje, teme dacă am putem lua cu același succes orice alt poet necunoscut și să-i atribuim lui genialitatea lui Eminescu.

„Literatura sintetică nu mă hrăneşte” ne spune autoarea, o spun și eu. „E literatura făcută după scheme, reţete de succes, în care ingredientele turnate cu toptanul sînt asemenea chimicalelor (coloranţi, arome) cu care un negustor de cîrnaţi vrea să acopere gustul cărnii stricate sau, şi mai rău, lipsa cărnii din produsele sale” cu cîtă ingeniozitate ne descrie fenomenul.

În ordinea de ideei nu este lăsată în umbră nici literatura română care de facto ne privește la modul cel mai direct. „Literatura română contemporană îmi pare plină de scrieri sintetice, cum piaţa noastră comercială e plină de „obiecte” sintetice: flori minunate, dar fără miros, roşii mari, dar fără gust, piersici ară­toase, dar fără aromă şi dulceaţă etc.” Nu puteam să nu invoc aceste rînduri căci cred că e reprezentat cel mai fidel pe cît e posibil situația deplorabilă din literatura noastră. Poate doar că eu nu aș generaliza lucrările acestor pretinzători de a face  „operă de artă” la toată literatura română, căci avem și în prezent postmoderniști care aduc într-adevăr un val de inovație benefică scriiturii noastre.

Ca niște idei de încheiere care într-un fel justifică semnificația titlului că pe lîngă tot mimetismul din jur cu toată „lumea oamenilor parcă tinde irepresibil să se aşeze într-un tipar, într-o schemă, poa­te şi pentru a fi „mestecată”, înţeleasă, acceptată mai rapid şi mai uşor de noi. Şi atunci, fiecare gînd şi fiecare gest viu sînt” pentru Mariana Codruț „un pumn dat morţii, în plină figură”

Ar fi bine și noi să ne alaturăm și să-i dăm și noi pumni morții acelea și poate se va speria de greva noastră în masă și va lua-o la sănătoasa. Să sperăm!